Nu îţi fie teamă. Azi nu te cert. Mă aşez cuminte lângă tine şi aştept. Eşti frumoasă, deşi privirea îţi este obosită de-atâţia oameni răi câţi au vrut să te lege. Cine sunt eu să mă îndepărtez de tine? Cine sunt eu să fug de tine, să te reneg? Cine sunt eu să mă întreb?
Iartă-mă, Ţara mea. Eu sunt cea mică, o neînsemnată luminiţă între focuri…Sunt aceea care te părăsesc, uneori, din cauza eşecurilor mele.
Iartă-mă, Ţara mea, căci tu mi-ai dat tot ceea ce am mai de preţ: DORUL. E dragoste, e nerv, e flacără şi val, e suferinţă, moarte, e naşterea mea repetată!
Mi-e dor de tine, iartă-mă…
Îmi spuneai, mai ieri, că ne-am putea întâlni, dar „nu acum”, „nu aici”, îmi explicai. Ci mai departe, între energiile noastre, legate, nedespărţite, undeva unde ele ar fi fericite. Şi noi…Noi am fi împreună fără să ne explicăm negândirea. Energiile noastre…Am crezut că le-am pierdut, că le-am dat de pomană unor îndrăgostiţi mai curajoşi decât noi. Dar sunt din nou cu noi, iar noi… suntem împreună. Spune-mi o poveste – să îţi recunosc vocea. Încă îmi este teamă că tu nu mai esti acelaşi. Dar ma linişteşte mâna ta, atingându-mi fruntea, pleoapele, buzele, gâtul. Tu crezi că ştii totul despre ce sunt, eu nu mai vreau să cred nimic despre tine- eu ştiu că eşti Omul. Să ne întoarcem spre golul nostru, să îi dăm să bea, să îl îmbrăţişăm. Spune-mi că se poate! Că Noi putem! Ca Noi suntem aceeaşi, dar altfel, ca suntem Aceia! Cei care şi-au lăsat energiile libere să spere, să işi iasă din trup, să aibă totul, chiar dacă, în materie, nimic…Te iubesc. Iartă-mă. Te rog, nu-mi spune nimic, nu-ţi cer nimic. Lasă-mă să îţi fiu . Şterge-mi genunchii de sânge, ia-mă în braţe. Mi-e frig, iubite… A venit iarna.